Singurul tren

Realitatea este cel mai frumos spațiu virtual din universul ființei trecătoare
sunt călător clandestin în visurile tale cu destinația fericire
mă așez la fereastra singurului tren: gândul-expres
o amintire

Pe peron în fiecare stație un an flutură din batistă cad zile ore minute
săruturi de-adio și n-am cuvinte-n secundele ce aleargă pierdute
linia vieții este o cale ferată ruginită de amare speranțe
și dorințe tăcute

trăiesc într-o lume bizară
clădită din nenumărate iluzii
mă-mbăt cu apă chioară
din lacrimi îmi fac perfuzii
gustul sărat
vorbe sărate iubiri nesărate
atingeri confuzii

cu grijă durerea-și alege victima fără să-i pese
un geniu în delirul unei opere neînțelese
curge cerneala direct din inimă
pe pagini mirese

iubeam și nu puteam avea
ce se-ntâmpla cu ea nu mă privea
până și umbra mă lovea

imaginația
realitatea
gândurile
visurile
totul
și

nimic

*

Poemul meu ca un tren

poemul meu ca un tren pe firul epic
metafore-pilde și cuvinte curioase
cu locuri la geam

poemul meu ca un tren personal
oamenii se urcă, împart o bucată de vreme
zâmbesc și coboară uneori cu speranța
că poate se vor mai întâlni

poemul meu ce nu mai apare
îndrăgostiții privesc întruna la ceas
probabil se gândesc
că n-am să mai scriu despre trenuri
și aceasta este ultima șansă
să cutreiere lumea
din mersul imaginației mele

poemul meu ca un tren al întoarcerii
un bătrân întrebând controlorul
de orașul acela mic dintre munți
de prima sa dragoste

poemul meu
... î n d e p ă r t â n d u – s e
destin șerpuind prin orizontul lacom
și totuși, nimic nu este pierdut
mai există trenuri rapide
ce trec prin vămile cerului

și eu, cel care unge roțile cuvintelor grele
cel care așază șinele
pe drumuri neștiute de hoții de trenuri

poemul meu ca un tren flămând de timp și distanțe
accelerează neobosit

și eu, cel care se oprește mirat
la țărmul unei eternități fără trenuri...

*

Orașul viselor

m-am născut în orașul viselor mele
în orașul în care stelele
stau cuibărite în brațele amintirilor
readuse la viață
în orașul în care nu există războaie
nu există clădiri dărâmate
nu există suferință, nici moarte

un oraș în care mă întorc după fiecare apus
un oraș de care mă despart în fiecare dimineață
când prima rază de soare îmi mângâie lacrima
când sângele începe să privească prin rană

viața mea e o perpetuă călătorie
eu sunt ca un tren care schimbă zilnic locomotiva
o locomotivă funcționează cu lumină, cealaltă cu vise
eu sunt ca o pasăre care zboară zilnic
între două cuiburi, așa cum sărutul
zboară între două inimi

prietenul meu cel mai bun este aerul
el mă însoțește pretutindeni
aerul, aerul acesta pe care unii vor să mi-l otrăvească
vor să-l înlocuiască cu gazul sarin
vor să-mi sfârșească minunata mea călătorie
minunatul meu zbor, minunata mea poezie

ce e de făcut, Dumnezeule?
ce e de făcut?

iubirea e singurul antidot
pentru toate nenorocirile lumii
dar cum poți forța pe cineva să te iubească?

*

Locomotiva veche cu aburi

unii îi spuneau că e un tip visător
fiindcă nu alerga după trenul
care-i scotea pe toți ceilalți din oraș
el iubea locomotiva veche cu aburi
expusă în gara centrală

locomotiva aceea ajunsese
în toate gările lumii
locomotiva aceea fusese singura
care reușise să tragă după ea
toate vagoanele lui de cuvinte

unii îi spuneau că trăiește degeaba
că nu-i pasă de ceilalți
dar el înveșnicise deja
câteva mii de oameni
îi iubise chiar și pe-aceia care
îi transformaseră viața
într-un câmp de război

unii îi spuneau că are capul în nori
dar în trenul care trăgea după el
vagoane de nori
el rezervase un loc
pentru sufletul său

*

Trenul

priveam trenul marfar
care trecea peste podul feroviar
din cartierul Dragoș Vodă
trenul avea patruzeci și șase de vagoane
cât patruzeci și șase de ani
vârsta mea
nu știu din ce gară plecase
și nici în ce gară trebuia să ajungă
priveam trenul cum trecea
și simțeam toată viața mea
cum se ducea odată cu el
undeva, nu știu unde

mai târziu, către mijlocul nopții
am privit o stea strălucitoare
lumina ei cobora în inima mea
ca un tren trăgând după el
nu știu câte vagoane de ani lumină
simțeam cum viața stelei
intra cu totul în mine
cum însăși steaua se desprindea
de pe cer și cobora pe fundul lacrimii mele
pentru a-mi împlini cea mai arzătoare dorință:

să vină, să vină, să vină, să vină
trenul poemului meu
și-n el să fie toți cei care
acum nu mai sunt
să mă urc în el măcar o jumătate de oră
până se schimbă locomotiva

*

Dirijorul gândurilor

e o lume aici
îngropată sub pleoape
în pământul acesta încă viu
încă bătând din aripile nenăscute
ale inimii oarbe
încă respirând prin rănile nevindecate
încă vorbind pe limba viselor
ce se vor a fi împlinite

e o lume aici
ca o gară la capătul
unui drum lung și obositor
în care ajunge un tren
încărcat cu amintiri și iluzii

e o lume aici
e un cor de gânduri
așteptându-și inegalabilul dirijor
pentru a da naștere
nu unei adunături de cuvinte
ci poemului

*

Locomotiva de hârtie

chiar dacă trăiesc
în casa cu ferestre închise
prin venele mele circulă
o locomotivă cu aburi
prin sinapsele mele circulă
o locomotivă electrică
prin stomacul meu circulă
o locomotivă cu fluturi
iar sub mâna mea circulă
o locomotivă de hârtie
care va transporta sufletul meu
dincolo de vămile cerului